Înainte de inventarea capacului de bere din fier, capacul sticlei folosea un dop de lemn, dar dopul de lemn era prea supărător pentru a fi deschis, iar berea în sine avea mult gaz. Dacă nu ar putea fi deschis într-un timp scurt, gazul din interior ar fuge încet, iar dacă nu ar putea forma suficientă spumă, gustul s-ar înrăutăți.
Oamenii speră ca capacul sticlei să poată fi deschis dintr-o singură mișcare și să audă un sunet „pop”. La sfârșitul secolului al XIX-lea, William Pete, un englez, a inventat capacul sticlei de bere din tablă. Capacul din fier zimțat este cea mai bună alegere, doar o șurubelniță și un levier ușor îl pot deschide rapid. Aspectul capacului sticlei de bere la acea vreme era practic același cu cel pe care îl vedem astăzi, cu tampoane de hârtie în interior pentru a împiedica băutura să intre în contact cu metalul. Singura diferență este că există 24 de crestaturi pe capacul sticlei. Capacul sticlei cu 24 de dinți a fost brevetat și a continuat să fie folosit până în anii 1930.
La cel mai devreme, capacele de sticle au fost instalate cu o presa de picior, unul câte unul. Odată cu accelerarea industrializării, acoperirea manuală a devenit o metodă de acoperire industrială, iar capacele de sticle au fost instalate într-un furtun pentru instalare automată. Cu toate acestea, în timpul utilizării, s-a constatat că capacul sticlei cu 24 de dinți ar putea bloca cu ușurință furtunul mașinii de umplere automată. Dacă numărul de dinți este singular, această situație nu va apărea. Așadar, oamenii au redus dințaturile capacului sticlei cu 24 de dinți cu unul la 23. În timpul instalării și utilizării, s-a descoperit treptat că performanța de etanșare a 23 de dinți nu a fost mai bună decât cea a 21 de dinți, așa că oamenii au ales numărul minim de dinți. . Așadar, capacul sticlei cu 21 de dinți este încă în uz astăzi.
